Într-o discuție cu prietenul său avocat Florentin Țuca la podcastul său „Pe drept cuvânt”, se discută, desigur, și despre presă, libertatea de exprimare, puterea jurnaliștilor de a provoca schimbări de atitudine, indignări publice, luarea unor decizii, demisii. Este entuziasmat și încrezător în fenomenul noului jurnalism al zonelor de nișă, în capacitatea lupilor singuratici – care și-au făcut un site sau un podcast – de a ieși învingători din bătălia pentru adevăr, oricare ar fi acela. Nu este singurul care crede asta, nu este treaba mea să fac țăndări entuziasmul care însoțește, de obicei, orice început, mai ales că orice început, vorba lui Lucian Blaga, se vrea fecund.
Dar mie îmi lipsește redacția. Se poate scrie și din vârful patului de acasă, desigur, se poate organiza un mic birou de lucru în mansardă sau în camera de oaspeți, dar eu am avut întotdeauna chef să merg la redacție.
„Trebuie să ajung la redacție!”, este o mantră pe care am rostit-o de mii de ori de-a lungul anilor, pentru că acela era spațiul magic al tuturor elementelor care se combinau aproape alchimic în apariția produsului jurnalistic. Acolo erau ședințele de redacție, birourile încărcate de căni de cafea și de scrumiere (am prins și ani mulți din vremea în care se fuma ca la balamuc oriunde și oricând), colegii, închiderile de ediție sau breaking-news-urile, discuțiile cu șefii de departamente despre strategia editorială, certurile, demisiile scrise în grabă și tot în grabă retrase, sancțiunile pentru greșelile impardonabile de redactare sau de documentare, primele pentru exclusivități sau pentru lovituri de presă și, mai ales, un sunet aparte, știut doar de noi, cei care trăiam, adeseori la propriu, în redacție: zumzetul fabricii de știri din care erau lansate la răstimpuri, cu o forță teribilă, adevărate torpile mediatice în stare să cutremure poziții, partide, miniștri, guverne.
Am ajuns acum câteva luni în locul unde s-a scris unul dintre cele mai influente ziare din România anilor 2000. Pe vremuri, în acea redacție erau sute, repet, sute de redactori, reporteri, corectori, tehnoredactori, fotografi, șoferi, studenți care furau meserie… Birourile, scaunele, computerele, chiar și cănile de cafea erau încă acolo. Dar în redacție nu mai era nimeni. Ziarul încă mai apare, online, desigur, la el mai lucrează azi trei redactori. Și o fac, bineînțeles, de acasă. Zumzetul fabricii de știri nu se mai aude, iar cu paginile online nu poți plesni nici măcar o muscă.
Ziariștii buni încă mai există, dar a dispărut redacția. Locul care te făcea să simți că aparții unei echipe, că, la o adică, nu ești singur, că ai „spate”. Solidaritatea echipei din care faci parte e cu mult peste solidaritatea de breaslă. Lupii singuratici tânjesc după o haită.
Cu eforturi mari, logistice, de documentare și financiare, jurnaliștii unui cunoscut canal de YouTube (Recorder) au publicat acum ceva vreme (încă) o anchetă despre corupția politicienilor. Au făcut un număr impresionant de vizualizări. Cum au mai făcut și altădată. E plin internetul de site-uri și de canale de YouTube în care ziariști solitari sau grupați în echipe de doi-trei inși publică, la răstimpuri, anchete, reportaje, documente sau imagini în exclusivitate. Unii dintre ei ajung să aibă un număr record de accesări sau de vizualizări, dar efectul acestor dezvăluiri este, în cele mai multe cazuri, nul. Există profesionalism, dar lipsește forța redacției. Lupul singuratic urlă la lună.
Poate că optimismul prietenului Florentin Țuca se va dovedi, cândva, justificat. Influencerii de azi sunt, probabil, „jurnaliștii” de mâine. Poate vom vedea minunea când o pagină electronică, din miliardele de pagini electronice scrise în fiecare zi prin cafenele, prin mașini sau prin mansarde, va avea forța anchetei Watergate scrisă de Bernstein și Woodward în redacție.
Dar chiar și atunci, autorului îi vor lipsi strângerile de mână ale colegilor, ca să nu mai spun că i-ar prinde bine și-o primă.
